Andreea Arghiroiu – Vreau să fiu ca ea

Andreea Arghiroiu – Vreau să fiu ca ea

Cred că fiecare dintre noi tindem să împrumutăm câte ceva din persoanele de lângă noi. Orice. Felul în care se comportă cu oamenii din jur, gesturile lor, poate câteva replici, pasiuni, sau chiar look-uri. Din persoanele care reprezintă o sursă de inspirație. Din persoanele a căror viață o admirăm, și a căror viață și-o trăiesc în jurul nostru, alături de noi. Nu e nimic greșit, cred, să vrei să faci asta. Sau să o faci fără să îți dai seama că o faci. Să aspiri la a fi din ce în ce mai bun, inspirându-te. Și experimentând. Pentru că așa înveți să deosebești ce este bun de ce este mai puțin bun sau poate chiar deloc bun. Așa descoperi ce îți place și ce nu. În oameni și în general în tot ce există. Așa descoperi cum vrei să fii tu în relație cu propria persoană, dar și cu cei din jurul tău. Pentru că îi vezi pe ei, îi admiri, te inspiră și te creează. Așa evoluezi. Te schimbi, sau mai bine zis, te dezvolți, îți creionezi și mai apoi îți construiești propria persoană prin însumarea tuturor lucrurilor bune văzute în jurul tău. Pentru că da, trebuie să furăm doar ce este bun. Nici măcar nu avem nevoie de ce este mai puțin bun, pentru că noi, oamenii, merităm absolutul.

Și eu încerc să iau tot ce este mai bun din oamenii din jurul meu. Mai întâi de toate, încerc să văd acel “bun”. Încerc și am impresia că mai mereu reușesc să cred că orice om are ceva bun în el. Și unic. Și chiar admir persoane. Multe. Admir ceea ce fac, cum se comportă cu ceilalți și cum gândesc. Despre ei înșiși și despre cei din jurul lor. Și mă bucur când văd că există oameni buni. Și inteligenți. Și frumoși, în special pe interior. Mă bucur de altfel, să am o astfel de persoană alături de mine. De fapt, mai mult mă bucură gândul că am avut-o dintotdeauna și că o voi avea pentru totdeauna. Da, sora mea. Mai mare. E mai mare pentru că cineva a vrut ca eu să am un model și să îl am încă din prima zi. O admir. Mult. Și nu spun asta doar pentru că este sora mea, pentru că fiind realistă, da, și faptul că este sora mea reprezintă un motiv. Dar o spun mai mult pentru că am impresia că aș fi admirat-o și dacă nu aș fi cunoscut-o atât de mult. O admir pentru ce este, ce face și cum face tot ceea ce face. E pasionată. Și determinată. Și încăpățânată. Mai mult decât trebuie uneori. Dar și-a găsit drumul în viață și asta de la o vârstă fragedă. Mă rog, poate pentru unii nu este atât de fragedă. Cei 20 de ani. Dar pentru mine, este o vârstă la care nu mulți știu ceea ce vor să realizeze cu viețile lor. Nici măcar eu nu știu acum, deci nu judec. Dar unii sunt norocoși. Sau poate nu este vorba despre noroc. Încă încerc să-mi dau seama.

Mă uit la ea cum își creează o carieră încă de acum. Și vreau să fiu ca ea… Mă uit la ea cum realizează cu pasiune fiecare lucru mărunt din viața ei. Și vreau să fiu ca ea… De ce? Deoarece, mă inspiră prin tot ceea ce face. Mă inspiră să vreau să fac și eu, măcar o parte. Mă inspiră curajul ei, ambiția ei și modul în care tratează viața. Ca pe o continuă provocare, dar una pe care o poate învinge fără să se gândească la un “Nu.” ca răspuns. Dacă ați cunoaște-o și voi, credeți-mă, ați ști despre ce vorbesc.

Consider că cel mai important lucru atunci când faci ceva în viață, orice ar fi acel „ceva”, este să îl faci cu pasiune. Să îți placă. Să îți dorești să faci mai mult, să știi mai multe. Și da, ei îi place. Își dorește. Și face. Și vreau să fiu ca ea. Dar simt cum timpul trece și parcă se duce înapoi în loc să meargă înainte. Parcă mă lasă undeva în urmă. Parcă vrea ca eu să rămân acea soră mai mică ce privește tot ceea ce face cea mai mare cu ochii mari și ascultă cu urechile ciulite fiecare cuvânt rostit, crezând că nu va crește niciodată, că lumea exterioară este doar o poveste, că va rămâne mereu copil, că viața nu va lovi niciodată acel copil fără să îl întrebe dacă îl doare, cum se simte sau dacă mai poate. Că îl va lăsa să fie inocent și că nu îl va obliga nicio secundă să se gândească la viitor, la ziua de mâine și la ce trebuie să facă pentru a înflori. Și pentru a le oferi celorlalți ceva ce pot admira. Ceva ce pot lua drept exemplu.

   Și da, îmi este dor de ea. Pentru că nu-i așa? Nu le poți avea pe toate… O carieră frumoasă în care să muncești fără să te simți ca și cum ai face-o, dar și familia aproape de tine. Trebuie să te străduiești mult pentru a realiza ceva cu adevărat important în viață. Ceva ce poți lăsa în urmă. Ceva ce, așa cum fac eu acum, alții pot admira. Pentru că da, m-am decis, nu este vorba despre noroc. Ci despre muncă. Munca, cea care te ține departe de cei dragi. Departe de a avea timpul necesar să discuți cu ei și să le povestești tot ceea ce faci în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare clipă din viața ta agitată. Aș vrea să știu, totuși. Pentru că obișnuiam să știu. Obișnuiam să dormim în același pat și să ne facem temele împreună, la același birou. Obișnuia să mă ajute la acele teme, exact așa cum face o soră mai mare. Obișnuiam să vorbim. Mult. Despre orice. Și să îmi ofere sfaturi. Să mă învețe ce este bine și ce nu. Sau să mă lase să greșesc până să realizez de una singură că am facut-o, dar întotdeauna să mă privească din depărtare, gata să îmi sară imediat în ajutor. Obișnuia să mă apere când intram în belele și să îmi țină partea în fața oricui. Obișnuia să îmi cumpere jeleurile preferate fără să mă întrebe sau fără să existe o ocazie specială, pentru că știa cât de mult le ador. Obișnuiam să ne petrecem tot timpul împreună. Și nu vă gândiți că ceva din ce am menționat mai sus s-a schimbat pentru că nu mai există iubire. Pentru că încă le-am face pe toate dacă am putea. Dar e departe. Nu chiar atât de departe, însă mult prea departe ca să o pot vedea în fiecare zi.

Dar este, din fericire, suficient de aproape în mintea și inima mea pentru a reuși să mă inspire în fiecare zi. Și sunt mândră de ea. N-aș putea fi mai mândră!