Teodora Minea – „Ce nu-i scris, n-o fost”

Teodora Minea – „Ce nu-i scris, n-o fost”

Era începutul lui februarie și era frig. Era o vreme gri afară, dar înăuntru era cald. Și mirosea a supă de tăieței cu multă vegeta, a medicamente și a bătrânețe. Aerul era închis, dar nu-ți crea anxietate, ci dimpotrivă, îți inducea plăcutul sentiment de mereu acasă. Cu cât înaintam mai mult pe culoarele întortocheate și ne afundam în acel univers protector mai mult, cu atât mai mulți bunici și bunicuțe vedeam, care ne salutau din ochii lor obosiți de veacuri. Erau cocoșați, pregătindu-se de apropiata întâlnire cu pământul. Eram la azilul de bătrâni din Fișer, județul Brașov, și aveam întâlnire cu doamna Sofia. Noi eram zece, ea era una. Noi eram zece povestași veniți dintr-o tabără de storytelling, plecați în explorarea unor noi povești, ea era o parte (încă) vie de poveste și de istorie. Noi eram adolescenți, ea era aproape la fel de bătrână cât România.

Când am ajuns în cămăruța ei, ea zâmbea. Zâmbea cu toată fața. La aproape un secol de viață, 96 de ani mai exact, ochii albaștri ai doamnei Sofia erau nesperat de luminoși. Doi ochi care au văzut război, deportări, exproprieri, dar și comunități strâns legate. Doi umeri grei de atâta povară a trecutului, dar niciodată cocoșați. Două mâini care au ajutat la ridicarea caselor, la consolidarea cetăților și care au creat istorie. Aceasta este Sofia Folberth, o dovadă vie a istoriei sașilor din Transilvania,  pe care avea să ne-o povestească cu un lux de amănunte copleșitor.

Cu zâmbetul pe buze ne povestea întâmplări tragice. Avea un zâmbet sincer, chiar dacă a simțit în repetate rânduri gustul amar al istoriei. Ne spunea despre cum a pierdut rând pe rând oamenii dragi, începând cu iubitul său din tinerețe, „învățător în satul Criț, înalt, blond și cu ochii albaștri”. Tot satul aștepta nunta lor. Dar între timp a venit războiul și el a plecat pentru totdeauna. Nu l-a mai văzut niciodată de-atunci. Când România a întors armele la 23 august 1944 împotriva Germaniei naziste, Sofia a fost nevoită să fugă într-un orășel de lângă Munich, pe timp de foamete și de război. Sașii din Transilvania erau deportați în Siberia. Puțini s-au mai întors vii din acele locuri sumbre. Doamna Sofia însă aștepta cu sufletul la gură să se încheie războiul, pentru a se putea întoarce înapoi în România, unde plănuia să-și reînceapă viața de demult. Aici, în Transilvania, avea totul: istorie și viitor. Așa credea ea, cel puțin. Când s-a întors în Criț, satul său natal, a ajuns pe pământ străin. Nu mai avea pământuri, animale, iar casa arăta mai mult a ruină. Comunismul își făcuse loc și în acel sat liniștit. Școala din sat era distrusă, totul era la pământ. Dar pe ea lucrurile astea au întărit-o. A învățat să facă de toate pentru a se descurca și pentru a trăi de pe o zi pe alta. A pus umărul la reconsolidarea bisericii fortificate din Criț, a învățat să pună gresie „pe jos și pe pereți”, a învățat contabilitate, a lucrat la C.A.P., instituția care i-a luat totul. Se gândea la ziua de mâine, dar în același timp se și bucura că a scăpat cu viață din război. Știa că nu mulți sași din Transilvania au avut acest privilegiu. Și-a găsit liniștea abia după 80 de ani, când s-a întâlnit cu viitorul ei soț. Însă și acesta a murit înaintea ei, de data aceasta de bătrânețe.

Acum trăiește împreună cu celelalte bunicuțe și ceilalți bunicuți în azilul de bătrâni. Refuză să meargă în Germania, zicând că ea aici are rădăcinile și că nu poate lăsa aproape un secol al vieții ei în urmă. Și nouă, tinerilor, nu ne vine să credem. După câtă dușmănie a îndurat, ca minoritate, din partea comunismului, după război, după expropriere… ea încă iubește România. Pe noi toți, care ne și vedeam emigrând în țările occidentale, ne pune pe gânduri mentalitatea asta. Dacă un sas poate fi atât de atașat de această țară, noi de ce dăm cu piciorul în ea? Cred că am primit cea mai importantă lecție de viață pe care am primit-o vreodată. Am avut privilegiul de a face cunoștință cu una dintre micile piese ce au construit istoria recentă a României, și am învățat de la ea patriotismul. Și nu prin îndemnuri clișeice, arhicunoscute sau plictisitoare. Ci prin răsfoirea unui jurnal uman, în care s-au strâns aproape un veac de suferințe, bucurii și experiențe. O carte de istorie cu glas și memorie, care știe că „ce nu-i scris, n-o fost”.

Acesta este îndemnul pe care ea ni l-a transmis nouă, tinerei generații, atunci când am întrebat-o, uimiți fiind de reținerea atâtor detalii, dacă ia cumva supliment de Ginko Biloba. Și a râs. „Scrieți! Scrieți oricât, în fiecare zi, despre orice! Așa vă mențineți memoria și puteți reciti peste câțiva zeci (poate chiar o sută) de ani despre voi. Pentru că ce nu-i scris, n-o fost.” Și alegem să o credem pe cuvânt.

sofia-folberth-teodora-minea